Cînd auzim sau citim despre nume ca Filipine, Bogota, Africa Centrală, unul din puținele lucruri la care ne gîndim că ar avea loc acolo, sunt războaiele. Războaiele civile. Cuvîntul război rezonează în mințile noastre cu Afganistan și Irak datorită mediatizării războiului pentru supremația petrolului. Dar sunt mult mai multe alte zone în lume în care copii sunt uciși, femei sunt închise în închisori pentru nimic, oameni sunt literalmente mutilați, tineri analfabeți sunt obligați să poarte arme.
Nimeni nu s-a născut să fie soldat. La începutul lui 2008, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a inițiat un proiect care cuprindea munca a cinci mari foto-jurnaliști care să se documenteze cu privire la opt conflicte armate. Din nou, nume ca Port-au-Prince, Congo sau Liberia nu mi-ar fi trecut prin minte, dar asta nu înseamnă că dacă nu se întâmplă lîngă noi nu se întâmplă deloc.
Primul meu șut
Îl cunosc foarte bine pe tatăl meu. Am cîteva milioane de amintiri despre el pe care nimeni nu mi le poate scoate din minte, aruncate în ritm haotic acolo, tocmai pentru a mă face să înțeleg că părinții nu au un loc stabilit, clar, delimitat în viața copiilor, ci ei sunt peste tot.
Îmi amintesc că atunci cînd eram de vîrstă preșcolară și eram răcit (în contextul unui ast-bronșic foarte pronunțat) mă ducea seara la o asistentă medicală din cartier pentru injecții, pe gîtul lui. Era întuneric iar eu aveam 4-5 ani. Odată mi-a cumpărat o minge de plastic. Primul meu șut a expediat-o într-un cui. S-a ridicat de la masă, și-a terminat paharul de apă minerală și s-a dus să îmi mai cumpere o minge. Cînd eram în clasa a doua, mi-a cumpărat DEX-ul. Era cea mai mare carte pe care o văzusem pînă atunci. El e oricum, cel mai mare om. Apoi, cînd mergeam iarna cu colindul, în satul bunicilor de lîngă Dolhasca, mă lua de mînă și mă ținea de fiecare dată cînd treceam pe ghețuș, apoi mă lăsa să alerg ca un copil zbînțuit.
Aș putea să umplu zeci de pagini cu amintiri despre el, mari sau mici, pline de învățăminte sau pline de rîs copilăresc, cu sau fără cravată. Atîta doar că nu vreau să o fac acum, cînd suntem doar noi doi acasă, ca și cum am merge singuri în compartiment de la București la Dolhasca și am avea timp să numărăm satele de pe geam.
No comments yet
You can be first to leave a comment