Amintiţi-mi vă rog să nu mai uşchesc verile şi să nu mai deschid uşa de la garaj şi geamul din sufragerie toamnelor ploioase. Cînd mă vedeți că voi avea această tendință expansionistă vă rog să mă trageți de urechi pentru că oricum am capul mare și urechile clăpăuge, aduc numai ghinion iar șosetele mele sunt prea scurte și frigul îmi intră pe la oușoare și gleznă.
Aşadar, nu mă mai lăsaţi responsabil cu vremea. Nu am nici cea mai mică înclinaţie către pictură, motiv petru ca sunt singurul din linia mea familială care scrie cu mîna dreaptă şi mănîncă şi desenează cu stînga. Pe cît de mare sunt eu pe atît de mare este oribilitatea pe care o produc zilele astea în care v-aţi refugiat cu toţii în camerele voastre, sub birourile voastre(iar singura trădare este cablul de alimentare al laptopului), cu prietenii voştri iar pe mine m-aţi lăsat responsabil cu jurnalul meteorologic. Cer insistent să fiu schimbat din poziţie, pentru că altfel nimeni nu va mai citi nimic niciodată, nimeni nu va mai asculta nimic niciodată şi poate că nimeni nu se va mai certa niciodată.
Pofta vorbelor
Întotdeauna mi-au plăcut anumite cuvinte. Gustul lor, efect al rostogolirii literelor ca niște bulgări de brînză acoperiți în gem de căpșuni în gura mea nu se compară nici măcar cu gustul mustului rece și dulce ca mierea. Știu că în momentul ăsta, deja unii dintre voi se întreabă cîți bani au la ei și ce pot să își cumpere cu bani ăia. Opriți-vă! Plouă!
Citește și: Cum scrii un articol pe blog
Cuvintele, pe lîngă rolul primordial pentru care au căzut din cer acum cîteva milioane de ani, odată cu suflarea de viață peste Adam, rolul de a ne face dragostea și luptele mai ușoare, au, iată și rol digestiv și pot concura cu paharele acele mici cu lichid incolor care te aruncă cu gîndul la o piscină curată pentru a face poftă de mîncare. Mă opresc și renunț la propozițiile lungi pentru că pofta de mîncare vă va face să plecați. Nu plecați! Plouă!
Cuvintele fac poftă de mîncare, fac pofta pentru că au forta mîncărurilor, pentru că în Quena, cînd beduinii s-au oprit și au lăsat cămilele să înnebunească de singurătate în deșert, s-au hotărît să își mănînce vorbele unii. Astfel au apărut cuvintele-hrană. Ce vorbe, ce festin.
No comments yet
You can be first to leave a comment