Dacă aș fi un cimitir, mi-aș dori mai mult decît orice să am un lucru. Mi-aș dori mult să am cîini vagabonzi. Să am cîțiva cîini vagabonzi, castrați sau nu, grași, atît de grași încât lumea să spună cînd pleacă de la înmormîntări că de fapt sunt cățele însărcinate. Cîini grași, ca cei de pe lîngă blocul Apa Nova, la ieșirea din Cișmigiu, care se joacă cu traficul, direcționîndu-l încoace și încolo după cum le spune soarele, după cum au chef să se așeze pe asfalt. Cîini vagabonzi, ca să știe lumea că oricît de vagabond și liber ai fi în viață, oricît de mult te-ai hrăni din viețile celorlalți, cimitirul ne strînge pe toți și ne face cuminți, ne liniștește într-un mod foarte brutal, mușcînd din viață ca un cîine turbat.
Egali din naştere
Fiecare comunitate și fiecare minoritate își merită drepturi depline în societate, drepturi egale cu cele ale majorității, nu pentru că majoritatea face un gest de flexibilitate și de deschidere ci pentru că judecata se face după alte norme.
Înainte să ne încadrăm în minorități și majorități, gay și straight, musulmani și atei, evaghelici și ortodocși, negri și albi, oameni cu 4 clase și profesori universitari, băieți și fete, suntem cu toți oameni. Respirăm același aer, purtăm aceleași haine, avem tot două urechi și două picioare, capul tot pe umeri îl purtăm. Contextul vieţii ne face egali. Suntem egali din naștere nu din alegeri. Şi pentru că pentru fiecare lucru cu adevărat bun trebuie să se întâmple două sute rele, cred că vor mai trece ani pînă cînd vom înţelege şi vom trăi cu gîndul ăsta.
No comments yet
You can be first to leave a comment